Desi nu am cumparat-o, am rasfoit-o si a fost suficient cat sa-mi starneasca interesul... sa vad filmul.
Mi-a placut si m-a ingrozit, in acelasi timp.
Desi eu nu cred ca asa se nasc copiii sau ca e 100 % contributia mediului, m-a facut sa reflectez indelung si am simtit nevoia sa scriu pe tema aceasta.
Ce ar fi putut sa faca mama din film pentru a preveni cele intamplate? Ar fi putut ea preveni ce s-a intamplat?
Cred ca sunt intrebari pe care si le pun mamele atunci cand copiii lor par sa mearga intr-o directie gresita: ce am facut eu pentru asta? Cu variantele: de ce mi se intampla numai mie, de ce sunt pedepsita? De parca mamei i se intampla si ea si copilul/fiul/fiica deveniti adolescenti ar fi intr-o uniune aproape fizica. Uneori sunt, doar ca uniti prin alte mecanisme - psihologice – simbiotice.
Revenind la film, exista un punct la care se intoarce actiunea si anume momentul conceperii copilului – cand parintii si-l doreau si nu prea, erau euforici, sub influenta alcoolului. Mama este ambivalenta in privinta asumarii maternitatii, tata ignora ca ar fi ceva in neregula.
Cat de mult poate influenta momentul conceperii viata viitorului copil? O influenteaza? Cat de mult dintre sentimentele contradictorii ale mamei ajung la copil? Cat de mult este influentat un copil de catre atitudinile diametral opuse in raportarea parintilor la acesta? Cat de mult este influentat un copil de sentimentul de vinovatie al mamei si incapacitatea acesteia de a se acorda la el? Cat de important este sa "legifici" in familie faptul ca exista o limita pana la care lucrurile sunt acceptabile si alta limita de la care putem defini inacceptabilul, nefirescul? Unde intervenim, ca parinti, ca specialisti in dezvoltarea copilului? Ce inseamna un semn de intrebare si cat sa punem baza pe indoiala noastra, atunci cand exista?
Daca Labis a vorbit la 4 ani, va aparea un nou curent: al meu nu a vorbit pana la 4 ani si apoi am lucrat 3 ani, purtand un "razboi" pentru fiecare cuvant? Al meu copil a lovit alti copii la gradinita si acum este batausul clasei, pentru ca in momentul potrivit eu in loc sa-i spun ca nu avem voie sa lovim alte persoane, l-am plesnit sau l-am tratat cu indiferenta?
Sunt intrebari pe care filmul le lasa undeva suspendate in atmosfera lumii lui Kevin.
O mama care nu reuseste sa intre in legatura cu fiul sau. Eu mi i-am imaginat pe fiecare in 2 bule, nereusind sa intre in contact unul cu celalalt. Pana la finalul filmului cand mama isi accepta copilul, asa cum e el. Atunci intrevezi cumva morala: ca nu exista in fapt nicio logica pentru ce s-a intamplat.
Acum am ajuns la preocuparea acestei postari: cum as putea eu sa-mi ajustez asteptarile la copilul real?
In parcurile de distractie exista acele sabloane prin care copiii trebuie sa intre pentru a utiliza o anumita masinarie. Sau limitarile de la locurile de joaca, atunci cand un copil prea inalt pentru varsta lui nu mai poate beneficia de o ora de distractie pentru ca are peste X cm. Bineinteles, aceste reglementari sunt facute pentru siguranta, insa in ultimul exemplu sunt facute pentru siguranta celor care au investit in locul de joaca – sa nu cumva sa strice jucariile, copilul intr-un corp prea mare pentru varsta lui. Cine il protejeaza pe copil insa?
In meseria mea este vital sa indepartez sabloanele, inca de la usa cabinetului. Daca-l masor pe copil dupa un tipar sau dupa asteptarile mele sau ale parintilor, relatia s-a terminat inainte sa inceapa.
La ce sa ma astept? O relatie cu un copil este ca o plimbare cu un montagne russe – se termina cu bine atata timp cat nu te impotrivesti masinariei si tipi tare atunci cand te sperii. In limbajul psihologic asteptarea permisa este sa te astepti sa fii flexibil, sa te adaptezi pe parcurs, sa-ti numesti sentimentele si sa te astepti ca si copilul din fata sa aiba propriile lui sentimente. Cum as putea eu sa stiu cum se simte? Mai ales atunci cand nu vorbeste? Ce gandeste el? Care este linia fina de demarcatie intre a fi autoritar si a fi intruziv? Cat de multe limite si cata libertate in relatie? Cata afectiune? Samd samd samd.
Raspunsul meu este ca nu stiu, iar fiecare copil cu care intru in contact ma invata abc-ul personal – de unde sa-l apuc in asa fel incat sa cooperam eficient. Ce inseamna furia, tristetea, bucuria lui. Si ce este dincolo de simptomele lui.
Cat despre motivatie - motivatia simptomelor – de ce copilul meu nu vorbeste? De ce copilul meu se comporta agresiv? De ce, de ce, de ce?, ultima replica din film vorbeste de la sine...
Mama isi intreaba baiatul – adolescent, dupa 2 ani, la varsta majoratului, de ce ...?
Iar raspunsul vine intr-un amestec de vinovatie si acceptare: “ Credeam ca stiu, dar acum nu mai stiu!”
Pentru detalii si o recenzie, http://missmediajunkie.blogspot.ro/2012/05/okay-lets-talk-about-kevin.html
Giorgiana Cristea
www.psihologos.ro
