Ce vrei sa te faci cand o sa cresti mare? Psihologie copii

Ce vrei sa te faci cand o sa cresti mare? Cred ca la aceasta intrebare jumatate din grupa de gradinita raspunde invarabil: Doctor!

Pe aceiasi linie, la scoala, aceiasi intrebare primeste aceleasi raspunsuri.

De ce oare intreaba adultii copiii astfel de lucruri?

Devin intr-adevar nostalgica atunci cand mi se spune dna doctor (pentru ca eu faceam parte din acea jumatate).

Acum ma minunez de raspunsurile copiilor. Un nazdravan de 5 ani a raspuns saptamana trecuta cand l-am intrebat: si acum ce faci cu siretul? (evident era vorba de un nod pentru ca asta exersam). Raspunsul vine firesc: o masina!

Imi amintes ca varianta: doctor si poet in timpul liber nu a strans prea multe zambete pe vremea cand le-o serveam invatatoarei sau parintilor.

Acum e liber la imaginatie, iar eu ma regasesc printre acesti copii, lucrand cu ei si bucurandu-ma alaturi de ei pentru ca acum este voie sa visezi.

Si vorbind despre vise, cu 17 ani in urma, cand inca nu stiam sa spun pe nume viitoarei mele meserii insa o intuiam, am vizitat timp de cateva luni, la un leagan, un copil care a fost adoptat intr-o alta tara. Am inca imaginea lui in minte si despartirea emotionanta cand parintii adoptivi au venit sa-l ia. Iar astazi am gasit pe facebook contul lui si poze. Este adult, are o meserie, are o viata intr-un alt colt de lume si ma straduiam sa inteleg care dintre crampeiele din viata de aici au influentat in vreun fel viata lui de acum. Probabil ca nici nu mai tine minte ceva sau oricum nu mare lucru.

Din perspectiva profesionistului care lucreaza acum cu copii, ma intreb deseori ce influenta poate sa aiba o interventie reusita. Sau cum masor reusita fara sa cad in grandomanie sau in culpabilizare - este din cauza ca...?

Si uitandu-ma acum la pozele acelui copil de acum 17 ani, amuzandu-ma la raspunsul cu nodul si cu masina, imi vine in minte ca o buna interventie nici nu se vede.

Este acolo cand este nevoie de ea si se retrage discret cand nu mai este nevoie.

Fara sa iasa in evidenta, fara sa-si atribuie mai mult decat este cazul.

Giorgiana Cristea
Psihoterapeut
www.psihologos.ro

Scoala toata altfel!

Se apropie saptamana altfel - suna in urechi de parca vine un tsunami sau ceva similar.
De cativa ani, de cand tot stiu si tot imi "apare" in cale o data pe an in aprilie aceasta saptamana ma gandesc ce inseamna ea de fapt.
Banuiesc ca a fost un punct pe agenda cuiva care a gandit structura anului scolar - un fel de "to-do-list". Un fel de asa se face!
Pentru copii inseamna: fara teme, un pic de distractie la scoala oau!
Scoala in rest se presupune ca e ceva dificil si serios care devine relaxat o data pe an. Merg in excursii, fac tot felul de ateliere practice, invata altfel. Doar ca in mintea copiilor poate sa incolteasca ideea  invatarea=dificil,serios si greu. Iar ce fac experimentand, punand mana, participand=distractie.

Acum cativa ani am fost intr-un orasel din Austria unde se faceau orele de stiinte in cadrul unui program, experimentand foarte mult. Aveau truse pentru fiecare lectie in parte, cu gandacei, nisip, motorase si tot ce-ti trecea prin gand.Cred ca acolo experimentau scoala altfel in fiecare zi.

E drept ca sunt o idealista si visez la un loc sub soare unde copiii invata cum sa fie cat mai independenti, sa-si lege sireturile, impatureasca hainele, taia unghiile singuri cu unghiera, catara in copaci, alerga dupa pisici, sari coarda. Unde sa experimenteze ce e aceea responsabilitate, libertate si respect - toate impreuna, iar invatarea sa vina natural, din dorinta de a creste a fiecaruia. Unde sa fie loc si pentru plans si furie (cum citeam de dimineata intr-un articol frumos scris al Otiliei Mantelers).
Si sa faca toate astea parte din viata asa cum este.

Ce invata copiii nostri la scoala? Ce sunt: sunetul,  silaba, cuvantul, propozitia, numarul, adunarea, scaderea, descompunerea, rotunjirea, fractiile, Stefan cel mare si curentul electric in afara unor cuvinte insirate pe la urechi si in manuale? Cum ii pot eu ajuta, cand fac logopedie, sa puna "mana" pe un sunet?
Cum ii poate ajuta scoala sa treaca de la un circuit electric desenat pe un caiet de stiinte la becul din hol care s-a spart si numai tata stie sa-l inlocuiasca?
Ce imi lipseste mie ca parinte atunci cand iau copilul de la gradinita si il imbrac desi stie bine sa incheie nasturi si fermoar?
De ce exista inca in magazinele de sport pantofi de copii cu arici pentru nr 36?
De ce manuiesc copiii un touch screen cu degetul mare iar adultii din metrou cu aratatorul?
Si cum se face ca in loc sa fie toata scoala altfel este doar o saptamana pe an?

De parca li se flutura pe la nas copiilor; uite, se poate si altfel! Insa numai o data pe an! In rest, se poate sa va prefaceti ca intelegeti mai bine un desen decat un obiect real (circuitul electric de pe caiet vs becul si lampa de pe noptiera), ca intelegeti mai bine o socoteala de pe tabla
vs ceva pe care puteti pune mana, manevra si experimenta.
Cam asa = !

Giorgiana Cristea
www.psihologos.ro

Cand si de ce sa apelez la un psihoterapeut de copii?

Atunci cand parintii au un semn de intrebare in privinta dezvoltarii psihice si emotionale a copilului lor, cea mai buna solutie este consultarea unui specialist: psiholog clinician, psihoterapeut.

Ca parte a evaluarii initiale, psihoterapeutul/psihologul clinician va determina daca exista o nevoie reala de psihoterapie. Aceasta decizie se va baza pe aspecte precum: dificultatile curente din viata copilului, istoricul acestuia, nivelul de dezvoltare, abilitatea de a coopera si tipul de interventie care are cele mai mari sanse de reusita in cazul problematicii respective. Psihoterapia se poate folosi in combinatie cu alte metode de interventie (terapie comportamentala, medicatie sau consiliere scolara).

Se intampla frecvent ca parintii sa observe tardiv existenta unei schimbari in comportamentul copilului  si cei care trag semnalul de alarma sa fie persoanele din anturaj (rude, prieteni). Acest lucru se intampla deoarece parintii sunt implicati emotional in relatia cu copiii lor intr-o masura mai mare decat ceilalti si uneori le este dificil sa perceapa schimbarile. Daca va aflati in aceasta situatie sau ati realizat ca exista motive de ingrijorare, voi enumera mai jos cateva situatii in care puteti apela la un psiholog/psihoterapeut:

- tulburari de comportament : agitatie, agresivitate, minciuna, furt;

- tulburari de comunicare: mutism electiv, balbism etc;

- timiditate, izolare;

- schimbarea brusca a comportamentului;

- enurezis, encomprezis;

- tulburari de atentie;

- anumite traume: divort, decesul unui parinte, accidente;

- ticuri, fobii;

- anxietate;

- probleme scolare: refuz scolar, absenteism, capacitate redusa de adaptare in colectivitate;

- tulburari de invatare si dezvoltare;

- insomnii, cosmaruri etc.

Psihoterapia cu copiii se poate desfasura individual, in grup (mai multi copii) sau in familie. Interventia psihoterapeutica difera in cazul copiilor fata de adolescenti si adulti, prin abordarea si tehnicile folosite. Intr-un mod relationam cu un adult (predominant prin intermediul conversatiei) si altfel cu un copil.

Folosirea unor tehnici de terapie prin joc este benefica: jucarii miniaturale pentru a pune in scena o anumita situatie, teatru de papusi - marionete, decupaj, colaje, desen.

In cazul copiilor mai mari se pot folosi de asemenea activitati de desenat, construit, joc de rol, alaturi de conversatie, acestea fiind modalitati importante de impartasire a sentimentelor si rezolvare a problemelor.

Relatia care se formeaza intre terapeut si copil, alaturi de familia acestuia, este foarte importanta. Copilul are nevoie sa se simta confortabil, in siguranta si inteles. Un astfel de mediu bazat pe incredere ii faciliteaza copilului exprimarea gandurilor si sentimentelor si il ajuta sa foloseasca psihoterapia intr-un mod optim.

Psihoterapia ii poate ajuta pe copii in multe feluri. Ei beneficiaza de suport emotional, invata cum sa rezolve conflictele cu alti oameni, inteleg mai bine felul in care se simt si natura dificultatilor cu care se confrunta si descopera solutii noi pentru problemele vechi. Obiectivele psihoterapiei pot fi specifice (schimbari comportamentale, imbunatatirea relatiilor cu prietenii) sau mai generale (scaderea anxietatii, imbunatatirea stimei de sine).

Durata psihoterapiei depinde de complexitatea si severitatea simptomelor. Psihoterapeutii care lucreaza cu copii au competentele si abilitatile necesare pentru a asigura o psihoterapie de calitate.

Giorgina Cristea
Psihoterapeut
www.psihologos.ro

Rezistenta in psihoterapie

Este foarte important de stiu faptul ca daca esti intr-o terapie, o poti termina oricand  doresti.

Se poate spune despre o psihoterapie ca este completa in momentul in care s-a trecut prin toate cele trei faze: construirea relatiei client-terapeut/atingerea obiectivelor initiale si incheierea terapiei.

Nu toate psihoterapiile ating acest  "ideal": unele se termina mai devreme datorita unor bariere logistice, psihologice sau interpersonale.

Se considera ca o terapie este terminata prematur atunci cand dificultatea initiala nu a fost clarificata/depasita sau incheierea adecvata nu a avut loc. Fara a trece prin toate aceste stadii terapia poate fi resimtita ca fiind incompleta.

Motivele pentru care clientii pleaca din terapie mai devreme sunt in anumite cazuri valide iar in altele pot fi o forma de rezistenta.

In randurile de mai jos ma voi referi la motivele care tin de aceasta forma de rezistenta.

Cateodata clientii creeaza un motiv pentru a iesi din terapie deoarece aceasta este prea dificila. Pot experimenta un disconfort pe care nu il aduc in discutie - cateodata nici nu sunt constienti de motivele pentru care resimt acest disconfort.

Paradoxal, cu cat terapia este mai productiva cu atata ea poate deveni in anumite momente inconfortabila si cresterea, schimbarea poate deveni dureroasa. Durerea ii poate determina pe clienti sa intrerupa mai devreme procesul terapeutic.
In loc sa vorbeasca despre provocarea creata de vulnerabilitate si intimitate, clientii aleg sa anunte ca e timpul sa se opreasca din diferite motive: lipsa timpului, resimtirea unor sentimente de abandon, amanarea sedintelor pe o perioada nedefinita.

In momentul in care clientul vine in terapie si vorbeste despre aceste dificultati, spunandu-si nevoile si vorbind despre temerile sale, dificultatile din terapie, atunci terapia are sansa de a se acorda acestor nevoi si de a deveni mai eficienta. Abordarea dificultatilor este opusul rezistentei.

Inainte de a parasi terapia  te poti intreba cateva lucruri:

De ce doresti sa te opresti?

Ti-ai atins obiectivele?

Are legatura cu un blocaj sau ai un conflict cu terapeutul?

Terapia a devenit dificila si simti ca nu poti face fata?

Daca ai un raspuns la una dintre aceste intrebari recomandarea este sa il aduci in sedinta de terapie.

Desigur ca te poti opri fara nicio explicatie. Orice motiv ai avea poate fi valid.

Inainte insa verifica daca esti sincer cu tine insuti si cu terapeutul in legatura cu motivele terminarii terapiei.

Multi clienti recurg la terapie si pentru a invata sa fie asertvi, onesti si directi iar incheierea terapiei la momentul potrivit si in termeni Ok-Ok poate fi un bun prilej pentru a exersa aceste capacitati.

Giorgiana Cristea
Psihoterapeut
www.psihologos.ro

 

Grup de dezvoltare personala si comunicare

Ideea acestui grup s-a conturat treptat, pe tot parcursul anului trecut si anul acesta.
Initial a fost un grup, de copii intre 5-6 ani, la o gradinita.
In prezent sunt 5 grupuri de copii intre 2-6 ani.
Imi place mult sa particip la aceste sedinte si ma inspira entuziasmul si imaginatia copiilor.

Programul multor sedinte a avut la baza propuneri ale copiilor. Idei precum: jocul cu stafete, lumea povestilor (dramatizari din diferite povesti), orchestra de instrumente muzicale, jocul de-a popoarele (in care au stat turceste, si-au facut ochii oblici sau au cantat precum indientii) au venit de la copii. Eu vin cu o parte din "know-how" si ei cu mult continut.
Grupul, ajuns deja la modulul 4, iese din programele si tiparele la care m-am asteptat. Urmareste in schimb specificul varstei si ma provoaca pentru a gasi noi idei cu fiecare sedinta.
Impleteste cu succes ceea ce stiu sa fac pe plan profesional - cate un pic de logopedie, educatie, psihologie si psihoterapie la un loc.
De anul viitor, mi-am propus sa aduc grupul cu toate ideile lui si altor copii, la cabinet.

Asa ca, daca te incanta sa fii floare:

 

 Sa participi la “teatrul de umbre”:

 

Sau vrei sa contruiesti ceva:

Sau sa mergi ca un pitic:

 

Sa vezi cum e in “papucii” sau “haina” celuilalt:

Sau sa “deschizi urechea bine”:

 

Incepand cu 16 ianuarie 2014, ora 18 - grupul de comunicare se muta langa Cismigiu, intr-un cabinet cochet si primitor.

Pentru detalii:

Giorgiana Cristea

0721338153

www.psihologos.ro

Cand copilul este prea..destept

 

Pentru ca este o problematica actuala, ce tot revine in cadrul practicii mele, am tot reflectat pe marginea acestui subiect.

O inzestrare intelectuala superioara te-ai astepta sa fie un pasaport catre o viata fara prea multe griji. Cel putin nu in copilarie.

Cu toate acestea, vad periodic copii supradotati transformati peste noapte in copii problema in urma unor imprejurari nefericite. Deficit de atentie, tulburare de concentrare aplicate ca un stigmat in locul simplului adevar: copilul este foarte inteligent si uneori supradotat si din fericire pentru el, se plictiseste la scoala.

Cat timp am lucrat in invatamant – consilier scolar – am avut anual cateva astfel de situatii. Am avut sansa si sa lucrez cu cadre didactice deschise care au inteles situatia si s-au pliat pe nevoile diferite ale copilui. Insa nu in fiecare caz.

Este simplu sa judeci, stiind destul de clar cum stau lucrurile,in invatamantul de stat. Pe de alta parte imi amintesc de profesorii din facultate si acum imi dau seama de ce tot insistau atat cu tratarea indvidualizata a fiecarui copil.

Imi amintesc iarasi de o carte citita, in care un psiholog (oare chiar Yalom insusi?!) s-a dus la supervizorul sau si a spus ca are o problema legata de timp – el sta peste program si colegii sai nu. Iar raspunsul a fost: intr-adevar, tu ai o problema! Nedumerit si contrariat a aflat atunci despre sine ca el insusi alege sa munceasca in plus si ca este o alegere personala, nu o aliniere la norme si standarde. O constientizare pe care o urez dascalilor copiilor nostri, acum, atat de aproape de un nou an scolar.

E usor sa te aliniezi la norma cand personal asta iti doresti. Este o cale batorita in cazul mai sus amintit sa spui ca sunt multi copii in clasa, ca este imposibil sa lucrezi in plus cu un copil prea..destept sau de ce nu? Diferit!

Pastrand atitudinea ok-ok si straduindu-ma sa inteleg adevarul cadrului didactic/al parintilor/al copilului/al meu, raman cu sentimentul unei inegalitati/nedreptati.

Este o lupta sa fie integrat in invatamantul de masa un copil cu dizabilitati, este o lupta sa fie acceptata inzestrarea intelectuala superioara, este o presiune mare in directia adaptarii, uniformizarii. Cum ramane cu diferentele si bucuria ca suntem diferiti?

Ce bine ca nu suntem toti la fel si totusi cum ramane cu “linia fina” care defineste echilibrul si locul fiecaruia? Maine cu siguranta cel putin un copil prea destept merge la scoala! Ii doresc un dascal caruia sa nu-i fie teama de caile nebatatorite

A fi sau a nu fi responsabil...

De obicei dupa un training reusit eu ma regasesc intr-o efervescenta sporita, ideile se leaga de alte informatii din trecut si apar noi constientizari.

Ideea noua care a scos capul la suprafata, din fundal, este legata de responsabilitate.
Ca psiholog am de multe ori tendinta sa spun ca e treaba fiecaruia ce face; fiecare e responsabil pentru ce face.
Este o generalizare da, pe care  inca o consider adevarata in anumite contexte. Doar ca acum i-am dat nuante noi si am inceput sa ma indoiesc de ea.

Imi place atunci cand incep sa ma indoiesc de lucruri pe care le luam ad literam in trecut. Pentru mine inseamna ca am mai crescut un pic si nu m-am blocat in cateva idei fixe.

Nuanta cu care am imbracat responsabilitatea este ca intr-adevar, nu putem fi responsabili de actiunile celorlalti si da, suntem responsabili de impactul pe care il avem asupra celorlalti. In momentul in care desconsideram acest impact devenim mai putin umani.

Chiar daca iau in calcul si posibilitatea ivirii de noi nuante in aceasta tema vasta a responsabilitatii, vreau sa discut acum despre ideea de mai sus.

Multe dintre dificultatile cu care ne confruntam provin din aceasta desconsiderare a impactului asupra celorlalti.
Poti sa alegi sa impartasesti ceva ce ti s-a spus intr-un cadru confidential? Psiholog fiind sunt constienta de existenta unui cod etic. Clientii se asteapta de la mine sa-l respect si eu ma astept de la traineri si supervizori sa il respecte. Ce sa intampla insa cand lucrurile nu stau asa?

Cand fara sa tina cont de impactul pe care il are asupra ta, o persoana pe care o respecti si pe care ai investit-o cu incredere iti inseala asteptarile? Cu siguranta este o provocare si responsabilitatea care iti revine este legata de felul in care actionezi cu ceea ce te-a impactat atat. Lipsa reactiei te duce in pasivitate, escaladarea te duce in agresivitate.

Ce se intampla cand o astfel de situatie se intampla in familia ta, cu partenerul tau, cu fratii, cu parintii? Cum sa nu fi ranit de asta si cum sa rezisti tentatiei de a te transforma din victima reala in persecutor in cadrul triunghiului dramatic? Ideea este ca nu poti controla daca esti sau nu ranit.

Ce poti face este sa nu ranesti la randul tau pentru ca este putin probabil sa obtii beneficii pe termen lung asa. Iar tiparul acesta il poti purta ca o piatra de moara in restul cercurilor tale sociale, cautand la nesfarsit o dinamica victima-persecutor-salvator.

Sa poti spune ceea ce este politically correct de pe o pozitie OK-OK. Constient de impactul pe care il au spusele tale asupra celuilalt. Cu detasare si implicare in acelasi timp.

A thin red line.....A fi sau a nu fi responsabil...chiar si atunci cand in jurul tau responsabilitatea e profund desconsiderata.


Giorgiana Cristea
www.psihologos.ro